Imagini ale istoriei, istorii ale imaginii

Expoziția „Imagini ale istoriei, istorii ale imaginii” (nivelurile 0,1 și 2) propune o traversare a artei românești moderne și contemporane pornind nu de la succesiunea generațiilor sau a stilurilor, ci de la transformările imaginii însăși. De la avangarda istorică și experimentele abstracției postbelice până la pictura contemporană, fotografie, sculptură, obiect, instalație și video, proiectul urmărește felul în care imaginea își schimbă statutul, funcțiile și puterea de a produce sens.

Istoria artei apare astfel nu ca o succesiune liniară de formule care se înlocuiesc, ci ca un câmp de tensiuni, reveniri și suprapuneri, în care figurativul și nonfigurativul, tradiția și modernitatea, memoria și prezentul, reprezentarea și prezența se reactivează continuu. Titlul expoziției trebuie citit în ambele sensuri. Există imagini ale istoriei: opere care păstrează urmele unei epoci, ale unui eveniment, ale unei experiențe sociale sau ale unui anumit regim al vizibilului. Dar există și istorii ale imaginii: transformări prin care imaginea încetează să fie doar reprezentarea unui lucru și devine construcție autonomă, semn, structură, obiect, corp, document, arhivă, situație sau durată. Istoria produce imagini, dar imaginile, la rândul lor, selectează ceea ce rămâne vizibil, organizează memoria și modifică felul în care trecutul poate fi privit din prezent.

Cele patru mari capitole ale expoziției — Ochiul modern, Măsura lumii, Imaginea care ne privește și După imagine — nu delimitează perioade istorice rigide. Ele descriu mai curând patru posibilități ale imaginii și patru momente ale unei experiențe a privirii. Traseul nu presupune o evoluție simplă de la reprezentare la abstracție și apoi la obiect sau instalație. Dimpotrivă, formele imaginii se acumulează, se contrazic și se redefinesc reciproc. Modernitatea nu este anulată de contemporaneitate, figurativul nu dispare odată cu abstracția, iar tradiția nu constituie exteriorul modernității. Expoziția încearcă tocmai să evite aceste opoziții prea comode sau previzibile.

I. OCHIUL MODERN
Ochiul modern pornește de la criza reprezentării produsă de modernitate. În lucrările lui Nicolae Tonitza, Marcel Iancu, M.H. Maxy, Victor Brauner sau Jules Perahim, lumea nu mai este pur și simplu reprodusă. Spațiul se fragmentează, figura este deformată, construcția tabloului devine vizibilă, iar imaginarul pătrunde în realitate. La Brauner, ochiul însuși devine imaginea acestei instabilități: vederea nu mai este un instrument neutru care garantează accesul la realitate, ci un teritoriu vulnerabil și problematic. De aici începe una dintre mișcările fundamentale ale expoziției: imaginea descoperă că poate face mai mult decât să reprezinte; poate produce propria realitate. La Ion Țuculescu, culoarea, semnul și repetiția transformă suprafața într-un câmp autonom, fără ca legătura cu ornamentul, cultura populară sau memoria unor forme arhaice să dispară. Tocmai aici devine vizibilă una dintre tensiunile recurente ale artei românești, cea dintre modernitate și nostalgia tradiției. Expoziția refuză însă să transforme această relație într-un dialog previzibil între două poziții opuse. Tradiția poate deveni material pentru experiment, după cum modernitatea poate reactiva forme vechi fără a renunța la radicalitatea propriului limbaj.

II. MĂSURA LUMII

„Măsura lumi” urmărește ceea ce se întâmplă atunci când imaginea devine instrument de construcție și cunoaștere. La Horia Damian, Marin Gherasim, Diet Sayler, Mihai Horea, Florin Mitroi, Eugen Tăutu sau Ștefan Sevastre, geometria, modulul, ritmul și relațiile cromatice propun diferite modele ale vizibilului. La Mihai Olos și Alexandru Chira, structura devine cosmologie personală, iar geometria se întâlnește cu mitologia și memoria. În Marea Schemă Generală a Tuturor Lucrurilor. Începutul 029 de Nicolae Comănescu, însăși ambiția de a ordona totalitatea este reluată într-un registru contemporan, inevitabil conștient de precaritatea oricărui sistem definitiv.

După abstracție, geometrie, conceptualism și obiect, figura revine profund transformată: corpul devine structură, ritm, repetiție și mulțime. Imaginea dobândește corp.

III. IMAGINEA CARE NE PRIVEȘTE
Această trecere pregătește cel de-al doilea etaj și capitolul „Imaginea care ne privește”. Aici problema nu mai este numai autonomia imaginii, ci capacitatea ei de a păstra, transforma și reactiva memoria. Pictura contemporană apare într-o lume deja saturată de imagini fotografice, cinematografice, televizuale și digitale. Ioana Bătrânu, Vioara Bara, Lorena Andreea Bojenoiu, Suzana Dan, Adrian Ghenie, Victor Man, Gili Mocanu, Anca Mureșan, Dumitru Gorzo, Șerban Savu, Gheorghe Ilea sau Ștefan Ungureanu nu revin pur și simplu la figură. Figura contemporană este una care a trecut prin experiența abstracției, conceptualismului și reproducerii tehnice.

IV. DUPĂ IMAGINE

Ultimul capitol, „După imagine”, nu anunță dispariția imaginii. Dimpotrivă, desemnează momentul în care aceasta și-a extins atât de mult formele de existență încât nu mai poate fi identificată cu un suport unic. Pictura, fotografia, obiectul, sculptura, instalația și video-ul încetează să funcționeze ca domenii perfect separate. Sculptura face astfel vizibilă diferența dintre reprezentare și prezență: o pictură poate arăta un corp, un obiect poate păstra urma lui, iar o sculptură îi poate ocupa locul și poate obliga spectatorul să își reconfigureze propriul traseu. Imaginea nu mai este numai ceva văzut, ci ceva în raport cu care ne poziționăm fizic.

Curator: Ruxandra Demetrescu

Curator asistent: Ioana Iuna Șerban, curator MARe

Timeline: Elena Stanciu

Research: Maria Grigorescu și Iasmina Dobre

„Imagini ale istoriei, istorii ale imaginii” nu propune o istorie ilustrată a artei românești, ci o expoziție despre potențialul imaginilor: despre capacitatea lor de a supraviețui contextelor care le-au produs, de a păstra și deforma memoria, de a ordona lumea și de a o destabiliza, de a recupera tradiția și de a o transforma, de a deveni obiect, corp, spațiu, situație și timp. Istoria schimbă imaginile, dar imaginile schimbă la rândul lor felul în care istoria poate fi văzută. Între aceste două mișcări se construiește traseul expoziției, nu ca o demonstrație cu un punct final, ci ca o succesiune de întâlniri în care imaginea își dezvăluie, de fiecare dată, posibilitatea de a deveni altceva.

Credite:

Marcel Iancu, Infernul, 1915, ulei pe carton, 66×93 cm, colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă

Ioana Cîrlig, Post-Industrial Stories V, 2012, photo matt fibre 200g, 80×80 cm, colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă

Victor Brauner, Autoportret cu ochiul care plânge, 1923/1924, ulei pe carton, 103,5×85 cm, colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă

Photo credit: Alexandru Paul

CUMPĂRĂ BILET